Jhumpa Lahiri- Porecla

Dupa “Interpretul de maladii”, volumul de povestiri care i-a adus un Pulitzer in 2000, la 33 de ani, Jhumpa Lahiri a reusit sa ma impresioneze din nou, cu “Porecla” (The Namesake). Autoarea este de origine bengaleza, s-a nascut la Londra si traieste la New York. Initial nuvela, publicata in “The New Yorker”, “Porecla” surprinde cu naturalete si talent nuantele unei existente prinse intre doua culturi conflictuale, fiecare marcata de diferente sociale, religioase si ideologice. A fost ecranizat recent de Mira Nair, si mi-ar placea sa vad filmul, ca sa pot face o comparatie.

Pe scurt, romanul descrie intamplarile care marcheaza evolutia familiei Ganguli, de origine bengaleza, ce imigreaza in Cambridge, Massachusets, pentru ca sotul, Ashoke, sa isi poata definitiva studiile in inginerie la MIT. Barbatul se adapteaza rapid si fara mari dificultati. Cea mai afectata de noua realitate cu care trebuie sa sa confrunte este sotia, Ashima, care il urmeaza pe Ashoke in urma unei casatorii traditionale, aranjate. Dorul de casa si amintirile o impiedica de la orice forma de adaptare: este dependenta de sotul ei, tanjeste dupa vizitele la rude, poarta exclusiv sari-uri de matase si isi petrece timpul pregatind specialitati care ii aduc aminte de ceea ce a lasat in urma.

Copiii cuplului, Nikhil (Gogol) si Sonali (Sonia) sunt crescuti intr-o atmosfera oscilanta, care imbina  statutul de imigrant, confuzia, experienta alienarii, incercarile de adaptare si vizitele periodice in India (de care se simt straini). Identitatea lor se desprinde pe parcurs de cea a parintilor, care fac eforturi pentru a-si pastra radacinile si manifesta un respect constant fata de originile lor. Asa se face ca, in lipsa scrisorii ratacite trimisa de o bunica direct din India, care contine numele de bun augur pentru baiat, parintii sunt nevoiti sa recurca la un compromis, si sa ii treaca in actele oficiale “porecla” sau numele cu care copilul este strigat, traditional, doar de catre apropiati: Gogol, dupa numele scriitorului rus care avusese un impact major asupra tatalui, Ashoke.

La Nikhil, fiul, care se contureaza treptat ca personaj principal, se va manifesta cel mai clar mixajul identitar. Povestea are şi un substrat autobiografic: numele real al scriitoarei, Nilanjana Sudeshna, le ridica mari dificultăţi de pronunţie profesorilor ei încă de când era mică, aşa că au ales s-o strige după poreclă: Jhumpa. El ilustreaza cel mai clar complexitatea si ambiguitatea problematicii: daca in mijlocul familiei pastreaza aparentele si participa la rutina traditionala (cu mese apoteotice si invitati bengalezi), tot el este cel care isi construieste treptat o existenta separata: are prieteni americani si relatii cu localnice, merge la petreceri si bea alcool in colegiu, isi alege profesia neagreata cultural de arhitect (imigrantii bengalezi se orienteaza masiv spre medicina, inginerie sau avocatura), accepta in cele din urma o casatorie in stil indian insa divorteaza in final de Moushumi, sotia infidela.

Insasi autoarea marturisea: „M-am simţit mereu stânjenită de numele meu, era ca şi cum ai face pe cineva să sufere prin simplul fapt că eşti ceea ce eşti”. Pentru mai multe detalii subtile si observatii fine pe tema identitatii si nu numai, va recomand cartea.

Atasez o poza a Jhumpei Lahiri, mi se pare ca rar un asemenea talent e dublat de o frumusete pe masura.

Mural mosaic

http://www.muralmosaic.com/Cochrane.html

In Cochrane, Alberta. Amazing!

Mihaela Nicola- “Cu manusi”

Tocmai am terminat de citit volumul Mihaelei Nicola, “Cu manusi” – inceput cu aplomb la recomandarea matusii, sfarsit partial cu sincope, din cauza diluarii ultimelor capitole. 

Autoarea este specialist in Relatii Publice si Comunicare (avand o vasta experienta si fiind la conducerea holdigului de comunicare “The Group”, cel mai mare in domeniu), si doctorand la SNSPA (motiv pentru care o simpatizez, prietenii stiu de ce). De asemenea, detine diploma de  profesor de maniere elegante autorizata de Scoala de Protocol din Washington DC si a avut un real succes cu primul volum, “Pe tocuri”, in 2007 (reprezentand colectia de articole publicate in “Elle”). Ii acord volumului puncte in plus pentru formatul accesibil, structuat pe situatii de comunicare, si pentru stilul relaxat si ironic, caruia nu ii lipseste umorul. Este prezentat ca manual de atitudine pentru ca, recunoaste autoarea, sa-i fi spus ghid de buna purtare ar fi fost arogant. Mi-au placut multe capitole, printre care “Relatii si relationare”, “In familie”, “La serviciu”. Am apreciat forta argumentelor cu care apara dreptul la viata personala, si necesitatea ca anumite detalii sa ramana strict personale, in fragmente cum ar fi:

“Mi se pare trist cand vad parintii unor copii de cinci, sanse ani extaziindu-se in fata progreselor fabuloase pe care le fac copiii lor la computer. (…) Nu-i cine stie ce realizare faptul ca la cinci ani copilul tau vorbeste in limba engleza si nici nu-i vreo izbanda formidabila faptul ca e campion la jocurile pe computer (…).” (chiar azi am asistat la o discutie similara)

Mi-a placut si faptul ca nu critica fara respect si neargumentat: din contra, sfaturile utile se imbina armonios cu povesti credibile si experiente personale.

Am gasit potrivita recenzia lui Alex Leo Serban- e unul din motivele pentru care mi-am propus sa citesc, la randul meu, cartea:

“O carte despre cum sa te porti cu manusi in orice loc si in orice imprejurare(din dormitor pe net si de la restaurant la biserica) este mai mult ca oricand bine-venita azi, cand sentimentul general este ca se intra cu bocanciipeste tot. Este o carte despre tact si despre finete – valori care chipurile nu mai sunt «la moda» in lumea grabita in care traim (supravietuim e mai aproape de adevar…). Este un «manual» (iar un manual se «asorteaza» bine cu manusile) ce ne invata cat de importante sunt doua lucruri cu parfum desuet – detaliul si nuanta – atunci cand infruntam jungla romaneasca. Grija pentru acestea poate fi privita ca un «moft», dar cei care privesc astfel dovedesc, tocmai ei, ca sunt miopi fara speranta: a fi atent la detalii si la nuante nu doar ca iti infrumuseteaza viata, dar te si ajuta sa te situezi mai bine in perspectiva. Viitorul, oricat de paradoxal poate parea, este al celor care au bunul-gust de a purta singura «uniforma» care-ti deschide usi: aceea a politetii. Restul e barbarie urbana”

Aspectele care m-au nemultumit sunt mult mai putine si mai slabe ca forta. Am fost reticenta cand autoarea a incurajat anumite stiluri de viata (in care se regaseste) ca fiind cele mai bune. Nu toate femeile sunt slabe si pasionate de moda sau singure, si multe nici nu isi doresc asta- sau nu considera ca fitness-ul si dietele reprezinta o prioritate. A insista pe detalii de tipul acesta prea mult devine deranjant la un moment dat, iar discurul aluneca spre glossy sau superficial-elitist. In rest, numai de bine.

Pensia noastra draga…

Să vă spun secretul vieţii mele: întotdeauna mi-am dorit să fiu un întreţinut. Să stau cu burtica în sus şi toate cele să-mi vină aşa, pe gratis. Din motive care îmi scapă, chestia asta nu s-a întîmplat niciodată. Mai nutream, totuşi, o speranţă: să prind măcar vreo doi-trei ani de pensie şi să nu mai mişc un pai. Din păcate, îmi dau seama că nici visul acesta n-o să se împlinească.
Are grijă de asta guvernul Boc. Guvern format, probabil, din nemuritori. Altfel nu pot să-mi explic de ce nouă, bărbaţilor, ni se pregăteşte ieşirea la pensie la şaptezeci de anişori. Adică la o vîrstă la care nepoţeii ne vor duce de mînă să facem pipi, ne vor pregăti proteza dentară şi ne vor face perfuzii cu Gerovital ca să ieşim din casă şi să ne îndreptăm către locul de muncă (asta dacă o să mai ţinem minte pe unde se află).
Îmi şi imaginez o zi din ultimul meu an de slujbă. La vîrsta fragedă de doar şaizeci şi nouă de anişori, o să deschid ochii cu noaptea în cap. Întîi, o să mă mir că încă mai mişc. După aia, o să cobor din pat. Crac!, va face genunchiul stîng. Zdrang!, va cîrîi cel drept. Vertebrele vor pocni ca un foc de artificii. Plămînii (uşor ajutaţi de cîteva decenii de fumat) vor face gnf-gnf! Şi vor încerca să tragă puţin aer. Tensiunea va face vîj-vîj în urechi. Timp de vreo zece minute mă voi întreba de ce naiba m-am sculat. Aha, să merg la serviciu! Cu mîini tremurînd de Parkinson (sau Alzheimer, la alegere), voi pune de un ceai de muşeţel şi îmi voi face pacheţelul cu mîncare. Adică iaurt degresat, pîine deloc şi pastilele de lecitină (ca să nu-l confund pe şef cu femeia de serviciu). Apoi, trosnind din toate oasele, mă voi îndrepta către parcare şi mă voi căţăra (cu greu) în maşină. După ce voi fi confundat de vreo cinci ori acceleraţia cu frîna, voi demara către slujbă. Cu douăzeci de kilometri la oră, nu mai mult, că miopia o să mă împiedice să văd drumul ca lumea.
La birou, o să dau mîna cu cele trei schelete numite colegi de serviciu şi o să încercăm să ne aşezăm în faţa calculatoarelor fără să ne stîrnim prea tare hemoroizii. O să ne povestim ce viteji eram pe vremea Războiului de Independenţă (da-da, cel din 1877, cînd eram tineri) şi, în final, o să ne apucăm de lucru. Dacă o să ne mai dea cineva ceva de făcut.
Haideţi, d-le Boc, daţi-o naibii… Chiar aici vreţi să ne aduceţi? Să primim ultimul salariu direct la Eternitatea? Mai bine puneţi-ne de pe acum ceva cianură în chenzină, să terminaţi mai repede cu noi.
P.S. Tuturor bărbaţilor trecuţi de şaptezeci de ani şi care se simt în plină formă, salutările mele pline de cea mai sinceră invidie.

Mi-a placut materialul asta, asa ca imi permit sa il postez. Contra-argument ar fi faptul ca stiu pensionari la 50 de ani, care au potential pentru a “prinde” 80. Tabara in care te afli determina perspectiva.

Jackie

À une «amie» qui laissait entendre à Jackie que cette union constituait une sorte de mésalliance, la nouvelle mariée rétorque tout de go: «Ça vaut mieux que de me figer en statue.»

Pentru replica asta o iubesc.

No Embassy

Am avut parte de o experienta neplacuta vineri seara. M-am hotarat sa ies cu prietenele mele in Embassy, in Lahovary. Mi se mai povestise de locul asta si aveam o curiozitate. Prima impresie nu a fost cine stie ce, mi-au placut canapelele cu perne de pe margine, dar noi am stat la mesele din centru. Primul semn care trebuia sa imi dea de gandit e ca ne-am asezat la o masa pe care nu o debarasase nimeni, desi parea goala de ceva timp, iar chelnerii roiau. Au venit doi sa ne ia comanda la secunde distanta, inainte sa se gandeasca sa ne aduca un meniu. In fine. Am comandat noi mancare si ceva de baut. Bauturile au venit destul de repede, dupa ce mai intai l-am convins pe baietasul aiurit ca Perrena e apa si nu bere. Era convins ca nu are, dar nu verificase. A gasit, pana la urma. Ne-am simtit bine, atmosfera era placuta iar muzica inspirata si in surdina. Asa a trecut o ora si. Ne gandim sa intrebam ce se intampla cu mancarea, dar chelnerul ne ocoleste cu gratie. Nu vine decat pana la doua mese distanta, iar ca sa ii serveasca pe cei din spatele nostru ocoleste larg, cat sa nu-l prindem. Pe scurt, dupa doua ore si un sfert (!) reusim sa il oprim si il intrebam de comanda. Ca o floricica, ridica din umeri surprins. Uitase complet. Ne arunca scuza ca li s-a stricat calculatorul si ca e haos de atunci. Patetica explicatie, isi notase comanda pe carnetel. Sau poate ca se stricase doar pentru noi, pentru ca majoritatea in jurul nostru mancau. Am cerut nota, cu promisiunea de a nu mai calca prea curand pe acolo. Si fara sa ii lasam nici un leu,evident.

Ilogic

Din seria reforma de dragul reformei dar si forma fara fond, iata inca un subiect despre care nu prea am vazut sa se scrie, asa cum ar trebui. Ministerul Educatiei a propus scoaterea logicii din programa de liceu. Deci dupa scoaterea sportului si condamnarea la obezitate, ii lasam pe tineri si fara gandire critica. Logica, spunea Quine, este la fel ca orice alta stiinta, se ocupa cu adevarul. Eu cred ca are o importanta deosebita in formarea unui sistem propriu, corect, de gandire. Cand toti gandesc la fel, nimeni nu gandeste prea mult. Mi se pare revoltator felul in care se elaboreza programele cadru. Inteleg ca vor sa inlocuiasca logica cu “educatie pentru societate” (un soi de cultura civica?), insa aceasta  viitoare disciplina ar trebui introdusa suplimentar, nu prin renuntarea la altceva. Mai ales in conditiile in care nu este vorba despre vreo directiva europeana, ci despre o gaselnita locala. Toata povestea asta imi lasa impresia de experiment absurd.

Proiect 112

Acesta este Andrei Gheorghe, intr-un sac, la morga.

Nu, nu am nimic cu omul in general, fanteziile morbide nu ma preocupa, iar el este, de fapt, cat se poate de viu. Din contra, merita felicitat.

Pentru cei care nu sunt in tema, poza face parte din Proiect 112, un proiect fotografic ce isi propune sa surprinda teroarea violentei domestice prin arta. Acesta se materializeaza sub forma a 24 de portrete infatisand personalitati masculine de prim rang din Romania in ipostaze asemanatoare victimelor violentei domestice. Statistic vorbind, victimele sunt femeile iar barbatii, agresorii. Tocmai de aceea , pentru proiect, rolurile au fost inversate. Eu am ales poza din serie pentru ca este cea mai socanta.

Fotografiile au fost realizate de Alex Galmeanu, si printre “voluntari” i-am recunoscut (printre vanatai si echimoze) pe Andi Moisescu, Tudor Chirila, Ilie Nastase, Smiley sau Lucian Mandruta.

“Incercam sa demonstram barbatilor cum arata violenta domestica pe propria lor piele, i-am fotografiat in situatii in care multe dintre femei se afla. Am ales personalitati pentru ca sunt lideri de opinie, in felul acesta mesajul nostru are sanse mai mari sa fie auzit.”

Mi se pare o initiativa inspirata si laudabila.

Upload

Am fost in Upload ieri, un club nou, la o mansarda pe Armeneasca. La o petrecere de ‘burlacite’, cum imi place mie sa spun, in cinstea unei prietene dragi, colega de banca pe care in liceu as fi putut sa o imbolnavesc prin hranirea sistematica cu merdenele grasimoase (din fericire, a scapat fara sechele). A fost o experienta interesanta, nu au nici un fel de sigla si sunt in fundul unei curti, aveam impresia cand am intrat la numarul 36 ca o sa apara imediat un caine maraind sau ca o sa ma alerge careva cu pusca. Este un loc foarte mic, cu 3-4 mese care se pot rezerva, iti lasa senzatia de petrecere in podul parintilor. Mi-a placut muzica, o combinatie de Expirat in vremurile bune si altceva, original. Cineva de la masa a folosit termenul ‘club de hipsteri’, dar eu nu ma pricep asa ca nu zic.

Cu toate astea, remarc si ce am vazut prin alte parti: e plin de femei singure, de proportii variabile, incercand sa se distreze fortat. Cel putin ieri, si aici o sa fiu aproape meschina, mi s-a parut a fi seara iepurasilor supraponderali. Se topaia cu gratie, si, la mansarda fiind, mi-am pus la un moment dat probleme. Asa ca am profitat de ocazie ca sa scurtez seara. Aviz amatorilor.

New blog

Prietena mea Elenoi si-a facut un blog nou: mamicadebaietel.wordpress.com, in care isi povesteste, cu umorul caracteristic, experienta de “mamica in asteptare”. 

Ii urez cat mai multe postari reusite, si astept cu nerabdare “sosirea” juniorului!