…despre conservatorism

“Conservatorii sînt cei care cred că lumea e unitară, şi nu spartă în bucăţi. Tocmai de aceea, conservatorul nu va privi niciodată prezentul ca atare. Societatea este, din punctul de vedere al conservatorului, suma celor care au fost, a celor care sînt şi a celor care vor fi. De aceea, pentru o decizie cu magnitudine, acordul celor prezenţi este o condiţie doar necesară, însă nu şi suficientă. Aici se distanţează conservatorul de liberalul de dreapta, care idolatrizează contractul şi ridică libertatea voinţei ca rang de principiu ordonator, cam cum e în dreptul civil napoleonian. Liberalii cred că acordul de voinţă al părţilor, al guvernanţilor şi guvernaţilor într-o ipoteză politică permite orice. Orice decizie luată cu acest acord este perfect legitimă. Conservatorii au reticenţe în faţa acestui fel de a guverna, pentru că ei cred că există ceva dincolo de voinţele noastre, ceva ce trebuie respectat. Se cheamă tradiţie, în unele abordări, alţii îi spun Dumnezeu, sînt şi dintre cei care vorbesc despre natura umană imuabilă sau despre ordinea naturală a lumii. Acum, eu îi spun „bun-simţ“. Oricum s-ar numi, existenţa unei realităţi paradigmatice superioare, care cenzurează deplina libertate a voinţei este de esenţa viziunii conservatoare şi marchează, cred, cea mai importantă diferenţă faţă de liberalii de dreapta. Liberalii ar spune că orice este negociat şi acceptat este permis. Conservatorii spun că produsul unei astfel de negocieri trebuie să fie conform unor principii fundamentale care trebuie asumate ca atare. În momentul în care un liberal spune, din raţiuni de principiu, „nu se poate“, unei soluţii acceptate de toate părţile, devine conservator. “

Excelent articolul lui Sever Voinescu din “Dilema veche”. Am inceput sa imi pun intrebari asupra auto-declaratului meu “liberalism moderat”. E posibil sa fie un neo-conservatorism sui generis!