Socio hai-hui

Citesc un volum mai vechi al lui Vintila Mihailescu, fostul meu profesor- ‘Socio hai-hui prin Arhipelagul Romania’. Este de fapt o colectie de articole antropologice, publicate in ‘Dilema Veche’. Imi aduce aminte de atmosfera de la cursuri, mereu energica si stimulanta, si de un anumit fel de a vedea lumea, de a interoga ce se intampla in jurul tau si de a avea o perspectiva cat mai larga si personala. Cum ar spune autorul, antropologia cere o ‘privire graitoare’, care sa ‘aseze in cuvinte cu rost’ observatiile marunte.

Iar mie mi-a placut, printre multe altele, incercarea aceasta de a defini succint rostul antropologiei:

‘Faimosul relativism al antropologiei este in fond, daca nu un exercitiu de iubire, cel putin o practica a simpatiei. De asemenea, intuitia fundamentala a antropologiei poate fi considerata aceea ca umanul incepe cu darul: esti ceea ce daruiesti, si trebuie sa daruiesti ca sa ai. Antropologia devine astfel o ‘observatie participativa’ a acestei practici a umanului. ‘A darui timp’, adica a iubi si a muri dimpreuna, ar putea fi atunci un mod savant de a-ti umple bine viata’.

Fragmentul rezoneaza foarte bine cu ideile pe care le am acum despre felul in care trebuie privita viata. Ca si ‘agenda nu stie sa daruiasca timp, ci doar sa imparta timpul. Si astfel impartit cu eficienta, timpul isi pierde calitatea sa de ‘timp al vietii tale’.

No comment

 

Inscriptie pe o fosa septica

…despre revolutii

„O fată a vrut să ştie cum a fost pe bune în zilele alea cînd am zis că m-am simţit super. La chestiile pe care le-am transcris cu italice m-au luat nişte mici fiori. I-am întrebat dacă vor să afle pe bune ce s-a întîmplat pînă la starea super. Au răspuns că vor. Fiindcă cei mai mulţi nu erau timişoreni, le-am reconstituit teatrul de operaţiuni: piaţa cu balconul operei şi fosta judeţeană de partid, actuala prefectură; mulţimea care stătea neclintită, asculta, scanda jos, striga li-ber-ta-te ş.a.m.d. Pe măsură ce povesteam, simţeam cum mă ambalez, cum devin tot mai patetică. Mi-am amintit brusc tot soiul de amănunte. Cum ar fi bărbatul cu cipilică şi bicicletă care făcea curse tur-retur pentru ca revoluţionarii de la operă şi cei de la judeţeană să ştie unii de alţii. La faza cu bicicleta, unul din băieţi s-a ridicat şi a zis că vrea să-mi pună o întrebare. Te rog, i-am spus. Ce urmează e citat cuvînt de cuvînt: Doamna profesoară, eu nu înţeleg un lucru. Pauză. Te rog, i-am spus. De ce trebuia omu’ acela să facă atîtea ture cu bicicleta? Nu era mai simplu să trimită un semeseu? Am rămas trăsnită, în timp ce amfiteatrul aştepta cuminte un răspuns.“

(Adriana Babeţi, Prozac. 101 pastile pentru bucurie, Editura Polirom, 2009)

…despre conservatorism

“Conservatorii sînt cei care cred că lumea e unitară, şi nu spartă în bucăţi. Tocmai de aceea, conservatorul nu va privi niciodată prezentul ca atare. Societatea este, din punctul de vedere al conservatorului, suma celor care au fost, a celor care sînt şi a celor care vor fi. De aceea, pentru o decizie cu magnitudine, acordul celor prezenţi este o condiţie doar necesară, însă nu şi suficientă. Aici se distanţează conservatorul de liberalul de dreapta, care idolatrizează contractul şi ridică libertatea voinţei ca rang de principiu ordonator, cam cum e în dreptul civil napoleonian. Liberalii cred că acordul de voinţă al părţilor, al guvernanţilor şi guvernaţilor într-o ipoteză politică permite orice. Orice decizie luată cu acest acord este perfect legitimă. Conservatorii au reticenţe în faţa acestui fel de a guverna, pentru că ei cred că există ceva dincolo de voinţele noastre, ceva ce trebuie respectat. Se cheamă tradiţie, în unele abordări, alţii îi spun Dumnezeu, sînt şi dintre cei care vorbesc despre natura umană imuabilă sau despre ordinea naturală a lumii. Acum, eu îi spun „bun-simţ“. Oricum s-ar numi, existenţa unei realităţi paradigmatice superioare, care cenzurează deplina libertate a voinţei este de esenţa viziunii conservatoare şi marchează, cred, cea mai importantă diferenţă faţă de liberalii de dreapta. Liberalii ar spune că orice este negociat şi acceptat este permis. Conservatorii spun că produsul unei astfel de negocieri trebuie să fie conform unor principii fundamentale care trebuie asumate ca atare. În momentul în care un liberal spune, din raţiuni de principiu, „nu se poate“, unei soluţii acceptate de toate părţile, devine conservator. “

Excelent articolul lui Sever Voinescu din “Dilema veche”. Am inceput sa imi pun intrebari asupra auto-declaratului meu “liberalism moderat”. E posibil sa fie un neo-conservatorism sui generis!

Experiente culinare

Bucataria turceasca mi s-a parut una dintre cele mai exotice, complexe si variate dintre toate experientele culinare de pana acum.

O caracteristica importanta a meselor turcesti este faptul ca hrana se serveste in cantitati mici si se mananca foarte multa paine. Painea este preparata din grau, orez si porumb, cateva tipuri traditionale fiind pide, gevrek sau simit (seamana cu niste covrigi acoperiti cu susan, si pot fi gasiti in toate cartierele din Istanbul la vanzatorii ambulanti)

La micul dejun se consuma branza, masline, paine, oua si gem, iar in unele regiuni se adauga carnatii, rosiile si castravetii.  Asta servea la prima vedere si hotelul Royal la care am stat, insa nu am fost foarte incantata, era de-a dreptul spartan (ca sa nu folosesc forumule mai grele). In schimb mi-au placut maslinele si caisele uscate acolo. Pranzul  nu este in mod obisnuit masa principala a zilei, si de aceea de obicei turcii mananca supe sau salate cu desert, iar felurile de mancare cu carne, care iau mult timp de preparare, sunt lasate pentru cina. Cina consta de obicei din supa, felul principal, salata si desert.

Ingredientele cele mai folosite sunt vinetele, piperul verde, ceapa, lintea, fasolea, rosiile, usturoiul si castravetii. Ca fructe si nuci predomina strugurii, caisele, ciresele, pepenele galben si verde, smochinele, lamaile, fisticul, nucile, migdalele si alunele. Condimentele si verdeturile preferate sunt patrunjelul, chimionul, piperul, paprika, menta si cimbrul.

Trebuie sa recunosc ca am ratat (partial voit) niste specialitati. In parte regret felurile comune cu Grecia, cum ar fi meze (aperitivele cu hummus, borek- foi de aluat subtiri umplute cu diverse combinatii de lagume, carne si branza, dolma- foi de vita umplute cu carne tocata, precum si  fructele de mare sau salata de vinete), baklavaua si cataiful (din ratiuni calorice).

Am savurat, in schimb, mai multe tipuri de kebab. Döner kebabul consta din miel sau pui feliat fript incet pe o frigaruie rotativa verticala. Sis kebabul este o frigaruie din lemn sau metal cu cuburi mici de carne de orice tip, pasare sau peste, cu sau fara legume, fripta pe gratar. Legumele folosite de obicei sunt vinetele, rosiile, ceapa, ciupercile si gogosarii. De obicei se servesc la farfurie, cu orez  (amestecat uneori cu alune-  nu trebuie sa fie lipicios, ci sa se poata separa in boabe individuale).  Salatele sunt extraordinare, contin de cele mai multe ori rosii si castraveti tocati foarte marunt si sunt asezonate cu multa lamaie, si uneori cu sos de iaurt. Efectul “global” este unul armonios, ai impresia ca mananci sanatos si usor.  Chiar si variantele de doner kebab servite sub forma de sandwich in pita sunt cu salata, si nu contin variatiunile europene gretoase de tip cartofi prajiti plus maioneza, ketchup sau alte orori similare.

Inchei cu un proverb turcesc:  “Cafeaua trebuie sa fie neagra ca iadul, tare ca moartea si dulce ca dragostea”. Intamplator, asta cred si eu.

Istanbul mirage

Istanbulul este o ingramadire de contradictii, un amestec de miraj oriental si trezire brusca la realitate. Dupa autostrada perfecta, care poate concura fara probleme cu una din Germania, de exemplu, mi s-a parut socant traficul haotic din oras, ca un stup in dezordine. Nu am mai vazut niciunde strazi atat de inclinate, rute atat de complicate si soferi atat de liberi in interpretarea regulilor de circulatie: nu se semnalizeaza, se circula cu viteza si se fac depasiri pe partea dreapta in mod frecvent.

A fost primul meu contact direct cu un stil de viata diferit de tot ceea ce cunosc, cu un ritm si o putere de atractie aparte. Recunosc, in prima seara cand am ajuns, mi s-a parut ca sunt depasita de viteza cu care se intampla lucrurile, iar amestecul de civilizatie si saracie in proportie egala a fost coplesitor. Mi-am spus, hotarata, “nu as putea trai aici!”.

Insa au fost atat de multe lucruri care mi-au placut pe parcurs, incat nu pot ramane cu prima impresie. Istanbulul trebuie vazut, nu poate fi “povestit” fara a-i stirbi ceva din farmec. Este prea colorat si prea viu ca sa poata fi descris in cuvinte putine.

Este unicul oras din lume care se intinde pe doua continente, Europa si Asia. Mi s-a parut intens aglomerat, insa nu as fi banuit ca are 11 milioane de locuitori, sau ca este al zecelea in topul celor mai aglomerate orase de pe glob.

Putina istorie: Intemeiat in 667 i.Hr, Istanbulul de azi a fost pe rand colonie greceasca, capitala a Imperiului Roman de Apus si centru al Imperiului Otoman, Turcia castigandu-si statutul de republica in 1923, sub presedentia vizionarului Mustafa Kemal “Ataturk” (“tatal Turciei”). Ataturk este slavit si azi pentru curajul sau de a contribui la dizolvarea Imperiului Otoman, schilodit de infragerea suferita in Razboaiele Balcanice, si la alinierea Turciei la standardele de viata ale marilor puteri europene (fara sa inalature elementele religioase si traditionale) in doar 15 ani de conducere (!). Chipul sau este intiparit pe toate monedele si bancnotele turcesti. Ramane sa adaug ca si romanii ar fi avut nevoie de mai multe minti vizionare de nivelul lui Ataturk. Sau ca nu ne respectam  indeajuns figurile istorice, dar asta este o alta discutie.

Majoritatea locuitorilor sunt musulmani suniti, urmati, in procente mai mici, de catre crestini si evrei. Ideile preconcepute despre rigorile tinutelor traditionale la femei mi-au fost doar partial confirmate. Tinerele sunt imbricate destul de lejer, insa decent, fara extravagante (nimic prea stramt, scurt sau decoltat). Majoritatea poarte batice sau esarfe viu colorate, pe care le asorteaza cochet la restul tinutei. In afara de tunicile negre pana in pamant pe care le poarta unele femei (si care le acopera aproape integral), am mai remarcat o tendinta. Multe tinere poarta vara un fel de jachete tip “Alain Delon”, majoritatea in nuante deschise, a caror lungime variaza (pot fi de la jumatatea coapsei pana in pamant) peste hainele europene. Sunt magazine care se ocupa doar cu vanzarea unor astfel de articole. Mi s-au parut elegante, insa potrivite mai mult pentru luna octombrie.

Un sal poate fi binevenit pentru a-ti acoperi umerii si capul atunci cand intri intr-o moschee. Este motivul pentru care nu am vrut sa intru in Sultanahmet, refuz sa port capul acoperit si in biserica ortodoxa. Moscheea Albastra este insa un obiectiv turistic care nu trebuie ratat, privelistea este extraordinara. Albastrul este present in mozaicuri si vitralii, iar cele sase minarete o fac unica in Istanbul.

Si tot referitor la reguli de conduita si alte rigori, a fost o scena care m-a impresionat. Eram in ultima zi, intr-o plimbare prin Beyoglu, partea asiatica, intr-o zona nefrecventata de turisti. Urcam pe o straduta pavata cu piatra, foarte abrupta. O mica camioneta cu fructe si legume trecea pe strada, iar doamnele lasau de la balcon cosuri in care erau banii, si in care erau apoi ridicate produsele cumparate. Atunci mi-am dat seama ca diferentele culturale sunt mai mari decat credeam. Imi pretuiesc libertatea, si o consider eronat ca pe un “dat”. Mi-am pus niste intrebari cu ocazia asta.

Hagia Sofia m-a impresionat prin dimensiuni, si prin faptul ca in interiorul ei a avut, practic, loc Marea Schisma.

Am ajuns si la Palatul Topkapi, resedinta oficiala a sultanilor timp de aproape patru sute de ani. Este grandios, iar colectia de bijuterii si pietre pretioase pe care o adaposteste este fascinanta. Adevaratele comori, expuse la loc de cinste in muzeul palatului, sunt insa altele: sabia lui David, toiagul cu care Moise a impartit in doua Marea Rosie, craniul si mana lui Ioan Botezatorul, precum barba si dintele pierdut in lupta de profetul Mahomed. Nu am reusit sa gasesc sabia lui Stefan. Poate ca sunt ignoranta, si de fapt poate fi admirata in alta parte. Si inca ceva ce nu ar trebui ratat: parcul palatului, cu o alee imensa, strajuita de stejari centenari. Nu as fi plecat de acolo, asa era de racoare si de placut.

Ce as recomanda: plimbari lungi, pentru a simti “pulsul” civilizatiei, prin cartiere atat de diverse- Taksim, Beyoglu, Aksaray, Galata, Sultanahmet. Karakoy, traversarea Bosforului pe poduri sau cu feribotul, bazarul de mirodenii, mancarea, ayranul si dulciurile, ceaiul, cafeaua, magazinele mici din centrul istoric.

Ce nu as recomanda: traficul, lipsa unui plan sau a unei harti clare, schimbul de bani ad hoc, marele bazar (care mi se pare aglomerat si scump), alegerea unui hotel fara o recomandare clara, apa plata (cam amara, totusi Sirma e ok).

Despre literatura…

„Şi acuma, dă-mi voie să-mi fac o mică apărare personală. Îmi imputaţi că n-am în scrierile mele destulă iubire de paysage, de natură moartă, şi destul de liric. Eu (nu că vreau să vă contrazic sistematic) cred că n-oi fi avînd, din toate astea, prea, foarte mult sau mult, dar cred că am destul; şi mai cred că, peste destul, în artă, nu mai trebuie deloc. Pitorescul naturii însufleţite şi moarte, precum şi lirica, ele în de ele, aşa cel puţin socotesc eu, fac obiectul altor arte decît arta povestirii; şi, astfel, eu le cred numai nişte ajutoare ale acesteia, al cărei obiect este cel mai interesant fenomen quant à nous: împrejurările asemănătoare, în general, cu ale noastre.“

(I.L. Caragiale către M. Dragomirescu, la 10.12.1907, în Corespondenţă, ediţie îngrijită de Barbu Cioculescu, Editura pentru Literatura Naţională, 2004)

Citit in Dilema Veche. M-a frapat autenticitatea si actualitatea ideii.

Kaliakra dream

Am fost in Vama (pe care o gasesc, in ciuda a ceea ce am auzit, aproape neschimbata- dupa trei ani) si de acolo intr-o scurta trecere prin Bulgaria, la Capul Kaliakra. Orientativ, este la 12 km de Balcik, venind dinspre statiunile lor. Plecand din Vama, este cam la o ora de mers pe drumurile capricioase ale vecinilor, partial netede si partial peticite stangaci sau denivelate. Oricum, dupa localitati cu nume specifice ca Durankulak, Krapec, Sabla, drumul se bifurca spre stanga la intrarea in Kavarna (un oras cunoscut de rockeri pentru festivalul care se desfasoara acolo in iunie). Mi-ar placea sa spun ca am remarcat o arhitectura specifica a locului, dar nu este asa. Casele mi-au parut intocmai ca la noi, diferenta fiind facuta de strazile extrem de inguste si de un fel de carucioare metalice decorative, umplute cu pamant si flori, pe care le-am vazut ocazional in fata portilor. In cetate se poate patrunde dupa plata unei taxe de 3 leva, achitata unui tip care zambeste si vorbeste o bulgara amestecata cu expresii romanesti. Se poate negocia in stil romanesc.

Kaliakra este unul dintre cele mai frumoase si salbatice locuri din Bulgaria, am ramas impresionata. Capul este intins pe o stanca calcaroasa de doi kilometri, ce pare rasarita din mare- cea mai verde si stralucitoare apa pe care am vazut-o vreodata. Este arie protejata natural, adapostind astazi o statie meteo si ruinele unei vechi fortificatii- Tirisis.

De-a lungul istoriei, fortareata s-a aflat succesiv sub stapanirea romanilor (dovada ruinele castrului roman si ale termelor din secolul IV), grecilor, tracilor, bizantinilor, bulgarilor (n.r. in secolele XII-XIV, cetatea traieste maxima ei inflorire economica si culturala, aici efectuandu-se majoritatea schimburilor comerciale dintre Nord si Est) si turcilor (n.r. ocupatia acestora incepe odata cu secolul XV).

Aici se spune ca ar fi ascuns tezaurul lui Lysimah, urmasul lui Alexandru cel Mare. Ori ca un sfant, patron al pescarilor, Nicolae, si-a gasit adapostul fugind de otomani. Sfantul este patronul micului schit sapat in stanca-construit in 1983, unde se pot aprinde lumanari. Si de unde se poate admira o panorama superba.

De asemenea se mai spune ca o manastire dervisa a existat la Capul Kaliakra in perioada stapanirii otomane, avand osemnitele unui sfant musulman.

O alta legenda se refera la un grup de fete bulgare care s-au aruncat de pe promotoriu in marere, pentru a nu fi capturate si convertite la Islam de catre turci. Este probabil cea mai populara legenda, la intrarea in Kaliakra existrand si un monument dedicat fecioarelor care s-au aruncat in mare – “Poarta celor 40 de virgine”.

Capul Kaliakra a fost declarat zona protejata in 1941, avand in prezent circa 687 de hectare. Intr-o vreme aici se afla chiar si o colonie de foci. De pe promotoriul Kaliakra pot fi vazute acum in apa cateva specii de delfini de Marea Neagra, precum si diverse specii de pasari: cormorani si pescarusi.

Iar bulgarii mi s-au parut foarte primitori si obisnuiti cu turistii. Un motiv in plus pentru a incerca ceva nou…

Ezoteric

Au milieu du XXe siècle, Walter Cannon, un pionnier de la psychophysiologie, observe un homme qui vient d’être admis à l’hôpital après qu’un inconnu eut pointé un os dans sa direction. Eh! oui, un os. C’est que, dans certaines peuplades, on croit alors que si quelqu’un pointe un os dans notre direction, il vient de nous «voler» notre âme. Les médecins ont beau tenter de rassurer le pauvre homme, rien n’y fait. Il insiste pour demeurer à l’hôpital et, 72 heures plus tard, il meurt! L’autopsie révélera qu’il est littéralement mort de peur.

madame.ca, j’adore!

Life, lately…

“Don’t worry, there’s no sugar!”